„Ne dorim să contribuim la bunăstarea și binele comun al societății. Nu ne dorim să luăm nimic, de la nimeni, în materie de privilegii sau drepturi. Vrem doar să fim acceptați ca membri egali ai cetății”

Interviu cu Vlad Viski – președintele organizației MozaiQ pentru susținerea comunității LGBT în România
***

Mâine are loc în Iași dezbaterea pentru Legislația privind Parteneriatul Civil, în România. Este un proiect legislativ care, de când cu inițiativa Coaliției pentru Familie, a devenit urgent. Este vorba despre drepturile cuplurilor gay și heterosexuale, necăsătorite. Acum, dacă nu ești căsătorit, nu poți, uneori, nici măcar să participi la înmormântarea partenerului tău. Când vine vorba despre moșteniri sau despre a locui în căminul în care ați trăit împreună, lucrurile se încurcă mereu.

Am vorbit cu Vlad Viski, președintele MozaiQ, despre ce înseamnă dezbaterea aceasta, acum, când oamenii ajung să se solidarizeze cu cauza LGBT pentru că sunt anti Biserică sau anti PSD. Pe scurt, înseamnă că punem în dezbatere modernitatea noastră, ca societate.

Evenimentul de mâine face parte dintr-un șir de întâlniri prin care cetățenii construiesc activ o piesă legislativă care să-i reprezinte. De obicei, li se cere doar semnătura.

Am vorbit despre care mai este rolul statului în povestea schimbării sociale și care-i miza unei cetățenii active și solidare în România de-acum, care, în ultimul an, și-a luat mai multe lecții din stradă decât a făcut-o, probabil, de la Revoluție încoace.

– Cum s-a ajuns în România, să fie supuse votului, Drepturile Omului?

Vlad Viski: În 2015, Coaliția pentru Familie a inițiat întreg procesul de modificare a Constituției, care a venit pe nepusă masă, fără să fie așteptat de nimeni și fără să aibă nici un motiv – cel puțin, nu unul suficient de puternic. Biserica Ortodoxă Română și-a asumat extrem de puternic, pentru prima dată în istorie, un rol politic atât de clar asumat. De atunci au trecut aproape doi și s-au strâns trei milioane de semnături. A fost o întreagă dezbatere pe subiectul ăsta, iar politicienii, inițial, s-au ferit să-l abordeze. Abia când s-a apropiat votul din Senat și un eventual referendum, și-au asumat mult mai activ, tema, încercând să capitalizeze electorat.

Cert este că în 15 ani de la dezincriminarea homosexualității în România, comunitatea LGBT nu a avut nici o legislație care să-i fie favorabilă. Așadar, motivul c-ar exista un atac din partea acestei comunități, la adresa valorilor tradiționale, nu-și are nici un fel de susținere. Nu putem vorbi despre un astfel de atac, din moment ce nu avem nici un fel de drepturi.


– Ca să punem situația în oglindă, când au fost demarate demersurile pentru parteneriatul civil – un capăt de pod pentru o legislație care să protejeze comunitatea LGBT?

V.V.: Prima dată s-a vorbit în 2008, când Peter Eckstein Kovacs a anunțat că va depune un proiect de lege privind legalizarea uniunilor civile între cuplurile de același gen și cele de gen diferit. Atunci era o perioadă dificilă, în sensul că se apropia perioada electorală, așa că proiectul n-a mai fost depus. În 2011, un parlamentar PDL, de Hunedoara, a anunțat că va avea și el o astfel de inițiativă legislativă.

Până la urmă, premierul Boc, de la acea vreme, a respins total demersul. Așa că primul proiect depus, propriu-zis, a fost cel din 2013, al lui Marius Cernea. De atunci am avut trei inițiative legislative ale parteneriatului civil: una în 2013 și una în 2015 – ambele, respinse și, respectiv, una în 2016, care a ajuns acum în Camera Deputaților, în Comisia Juridică. A primit până acum două avize pozitive din partea Comisiei pentru Drepturile Omului și-a Comisiei pentru Egalitate de Șanse, din camera deputaților.

„Drepturile fundamentale nu se pot negocia”


– Avem, așadar, două inițiative, una pentru restrângerea drepturilor în România, alta pentru extinderea lor. Se pare că prima a prins mult mai repede tracțiune.

V.V.: De fapt, au existat, de-a lungul timpului, niște grupuri care au încercat de mai multe ori să restrângă drepturile civile ale persoanelor LGBT în România. În 2007 s-au strâns 800 de mii de semnături, pentru aceeași modificare a Constituției. Atunci, Curtea Constituțională a respins inițiativa pentru că nu respecta criteriile de reprezentativitate – semnăturile trebuie să provină din jumătate din județele țării, ceea ce nu se întâmplase.

Apoi, în 2009 și 2011, când s-a schimbat Codul Civil, a fost introdusă pentru prima dată, prin lege, interzicerea căsătoriilor gay. În 2013, când a existat o inițiativă mai largă de modificare a Constituției, s-a încercat și atunci să fie modificat articolul 48. Deci se poate identifica un fir roșu, cu privire la această agendă. Diferența dintre ce se întâmplă acum și ce-a fost, este dată de implicarea Bisericii Ortodoxe Române.

În plus, într-adevăr, din 2015, cele două inițiative legislative – pentru parteneriatul civil și pentru modificarea Constituției – au mers împreună. Asta a făcut să se schimbe discursul public. Dacă acum un an, absolut nimeni nu favoriza parteneriatul civil, acum există înclusiv voci conservatoare care spun că și cuplurile gay trebuie să fie recunoscute într-o formă sau alta. Acum, le putem considera promisiuni care n-au, neapărat și substanță, dar la nivel de discurs, a apărut în mod clar, o schimbare.

Pe de altă parte, pentru că cele două inițiative au evoluat în tandem, a apărut în spațiul public ideea unui troc cu drepturile: „Vă dăm parteneriatul civil, dați-ne modificarea Constituției”. Eu, cel puțin, nu sunt deloc de acord cu asta. Drepturile fundamentale nu se pot negocia! Chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a luat deja vreo patru, cinci decizii prin care spune că statele membre ale Consiliului Europei trebuie să recunoască într-o formă sau alta, cuplurile gay. Deci este o obligație a României să dezvolte o astfel de legislație. Dincolo de dezbaterea socială, este un demers care ține de angajamentele noastre internaționale.


– Lupta pentru drepturile comunității LGBT se transformă într-o ciocnire dintre două tabere, una pro și alta contra Biserică, una pro, și alta contra PSD?

V.V.: Cred că discuția se poate duce pe mai multe paliere. Vorbim, de pildă, despre mișcări conservatoare care capătă forță în întreaga lume. Este suficient să ne uităm la SUA, la UK și Brexit, la Franța, Ungaria, Polonia sau Turcia. Peste tot, chiar în Europa Occidentală, vedem o revigorare a forțelor conservatoare.

Cred că la nivel public, dezbaterea despre comunitatea LGBT s-a transformat în una despre modernitatea noastră, care vorbește despre conflictul dintre europeni versus ortodocși și despre traseul pe care ni-l dorim să-l avem mai departe.

Acum, nu știu cât de corectă este abordarea asta, care ne împarte în două tabere, unde unii sunt descriși ca fiind retrograzi, iar alții, ca fiind progresiști și europeni. Pentru comunitate, asta aduce și avantaje, și dezavantaje. Pe de o parte, observi o creștere a nivelului violenței împotriva persoanelor gay. Se întărește un discurs al urii, care este propagat în spațiul public. Pe de altă parte, vezi o revigorare a mișcării LGBT în România, în sensul că apar din ce în ce mai mulți oameni care se deschid cu privire la propria identitate, apar tot mai mulți aliați și tot mai multe ieșiri în stradă, iar social media difuzează mai ușor mesajele despre și dinspre comunitate.

“Cred că ritmul de informare și ritmul activismului, de asemenea, sunt mai rapide astăzi, așa că nu trebuie să reluăm istoria altor state, ca să ajungem să recunoaștem drepturile comunității LGBT”


– Legea parteneriatului a devenit, în momentul acesta, o lege-simbol, care poate marca o nouă etapă în istoria toleranței noastre, ca societate, și-a comunității LGBT?

V.V.: Cu siguranță. Recunoașterea parteneriatului ar fi un semnal din partea statului că persoanele LGBT sunt cetățeni cu drepturi depline într-o țară care a criminalizat homosexualitatea până în 2001. Ar fi o recunoaștere și un prim pas spre accesarea altor drepturi. De exemplu, România nu are, deocamdată, o strategie națională pentru HIV-Sida, care este foarte necesară. De asemenea, pentru persoanele transgender, nu există nici un fel de cadru legislativ. Pentru ele este foarte dificil să-și schimbe identitatea în acte. Există numeroase probleme, care trebuie abordate.


– Pe site-ul MozaiQ, scrieți că vă propuneți să dovediți că există o comunitate LGBT în România. Bănuiesc că este o comunitate iceberg, în care majoritatea membrilor se află în partea scufundată.

V.V.: Să-ți dau un exemplu chiar din Iași, care, pe mine, m-a șocat un pic. Există o organizație nouă, Rise OUT, care se ocupă de comunitatea locală LGBT. Eram vreo 50 de oameni într-o sală. Văzusem un film și începusem să disscutăm despre problemele întâmpinate în comunitate. Cei mai mulți au început să se plângă că în Iași, nu există o comunitate. Asta, în timp ce eram 50 de oameni într-o sală și dicutam despre interesele noastre comune. Deci, discuția despre ce înseamnă o comunitate poate să ia multe întorsături, iar uneori, comunitatea există, dar nu este percepută de membrii săi.

Este clar că în cazul comunității LGBT, apare un proces de formare și dezvoltare. Dacă mulți aleg să se ascundă, ăsta este rezultatul direct al criminalizării homosexualității, până în 2001. În anii ’90 avem zeci de persoane arestate. Statul era principalul agresor, în acea vreme, așa că mișcarea nu a putut fi consolidată. În anii ’90, în Ungaria, în Polonia ai deja grupuri care se formează, ai petreceri și organizații. La noi, în aceeași perioadă, ai pușcării.

– În majoritatea statelor, mișcarea s-a coagulat în mai multe faze. Mai întâi, cuplurile LG și-au câștigat drepturile, iar acum dezbaterea se poartă în jurul problemelor întâmpinate de persoanele transgender. Odată cu Chelsea Manning, a început discuția despre ce se întâmplă când aceste persoane intră în Armată sau când ajung în închisori, spații în care diferența de gen rămâne esențială. În România, tot elefantul vine deodată.

V.V.: Se speculează des ideea asta, că ar trebui făcuți niște pași, care au fost parcurși de-a lungul deceniilor, în alte țări. Tind însă să cred că realitatea în care trăim acum este mult diferită față de ce se întâmpla, de exemplu, în SUA, în anii ’60. Nu este ca și cum trebuie să mergem pe aceleași urme, fiindcă trăim în România lui 2016, iar nu în SUA de acum 50 de ani. În primul rând, informația circulă mult mai repede. Astăzi poți să citești în România despre legalizarea căsătoriilor gay în Australia, iar informația nu are cum să nu te afecteze. Cred că ritmul de informare și ritmul activismului, de asemenea, sunt mai rapide astăzi, așa că nu trebuie să reluăm istoria altor state, ca să ajungem să recunoaștem drepturile comunității LGBT.

„În cazul în care moare partenerul, să ai dreptul de-a te ocupa de înmormântarea lui”


– Cum arătăm, în peisajul european, din perspectiva asta?

V.V.: Cred că în Europa mai există acum doar vreo șapte state care nu recunosc sub nici o formă cuplurile de același gen, prin legalizarea parteneriatelor civile sau a căsătoriilor gay. Lângă noi, ai Croația și Ungaria care au legalizat parteneriatele civile. În Europa de Vest se merge pe culoarul căsătoriilor gay.

În Uniune, sunt 21 din 28 de state care recunosc această comunitate, într-o formă sau alta. România este undeva, pe locul 25 din 28, din perspectiva legislației în domeniul ăsta. Noi încă nu recunoaștem cuplurile gay, încă cerem sterilizarea persoanelor transgender, iar posibilitatea unei astfel de persoane, de a-și schimba identitatea în acte, este foarte mică. Deci avem o mulțime de lucruri de făcut în România, dacă privim spre aria mai largă a drepturilor comunității LGBT.


– Există, pe de o parte, grupuri sociale în care este confortabil să-ți declari identitatea – precum cele din zona artei. Pe de altă parte, în alte grupuri, este de-a dreptul riscant să-ți asumi orientarea. Asta creează o comunitate scindată, în care, unii nu simt nevoia de-a avea mai multe drepturi, iar altora le este prea frică să le ceară. Legea parteneriatului civil poate să aducă pe toată lumea la aceeași masă?

V.V.: Să dau un exemplu foarte practic din ceea ce vizăm prin parteneriatul public civil. Este un punct care poate să pară foarte frivol, dar care este, pentru noi, foarte important: în cazul în care moare partenerul, să ai dreptul de-a te ocupa de înmormântarea lui. Acum, nu ai nici un fel de drept, doar niște părinți care pot să nu-ți recunoască relația și să nu-ți permită nici măcar să participi la înmormântare. Poate fi extrem de dureros și extrem de dificil.

Vorbim despre mai multe drepturi care îți jalonează viața de zi cu zi. Să ai, de exemplu, dreptul de-a locui în continuare, în căminul în care ai trăit alături de partenerul tău, după moartea acestuia. Sunt niște drepturi absolut necesare, referitoare la moștenire sau la calitatea de reprezentant legal, în spital, de-a fi luat în vedere, la calcularea venitului minim garantat și așa mai departe. Deci legea parteneriatului vine în întâmpinarea nevoilor tuturor, indiferent de mediul social în care se află.

Acum, în România sunt foarte puține vedete deschise cu privire la identitatea lor sexuală, așa că și pe nișa asta, avem de avansat. Nu putem vorbi, deocamdată, de o comunitate scindată.

„Membrii comunității stau închiși în dulap de foarte multe ori, iar ceilalți nu știu despre ei – atunci ajungem să trăim unii lângă alții, dar fără să știm suficient unii despre alții”


– Care sunt principalele probleme pe care le întâmpină comunitatea LGBT și care, dacă oamenii nu se organizează, riscă să se agraveze?

V.V.: În cazul tinerilor, fenomenul bullying-ului în școli este destul de răspândit. Există studii care spun că 6 din 10 tineri LGBT au fost agresați, într-o formă sau alta, la școală. Apar consecințe care se tot agravează fiindcă nu avem acces la psihiatri, endocrinologi, psihologi și asistență medicală specializată. De asemenea, pe Hiv nu există nici un program de prevenție în România. Apoi, în rândul populației LGBT în vârstă, problemele sunt foarte dificil de descoperit. Multe persoane sunt singure și nu au nici un fel de ajutor. La MozaiQ încercăm să coagulăm un grup LGBT pentru seniori.

Probabil că una dintre cele mai problematice situații apare când vine vorba despre actele persoanelor transgender. Dacă tu arăți într-un anumit fel și ai un buletin în care ai un alt nume, un alt gen și, practic, o altă identitate, devine extrem de dificil în viața de zi cu zi. De exemplu, când mergi la bancă, la aeroport, sau oriunde trebuie să-ți folosești buletinul.

Cred, de asemenea, că și problema sărăciei este foarte importantă. Există foarte multe persoane LGBT care nu au nici un fel de sprijin. Unele, poate, n-au avut nici șansa la educație și atunci n-au avut nici prea multe oportunități de dezvoltare în carieră. La asta se adaugă și cazurile documentate – nu foarte multe, totuși – în care membrii comunității au fost concediați când s-a aflat despre orientarea lor sexuală sau identitatea de gen.

– Care-s capcanele în care cade cineva, când ajunge să creadă că drumul corect, pentru o viață mai bună, este să limitezi drepturile acestei minorități și să lași probleme de felul celor pe care le-ai enumerat, să se amplifice?

V.V.: Un sondaj din 2010 arată că doar 5% dintre români declară că au cunoscut personal pe cineva din comunitatea LGBT. Cred că lipsa contactului direct cu astfel de persoane conduce la foarte multă dezinformare. Asta permite anumitor grupuri să creeze imaginea unui inamic public, care este gay-ul cosmopolit, ce atacă valorile tradiționale. Mesajul ăsta devine foarte ușor de transmis unor oameni care nu au avut contact direct cu persoane LGBT. Este un cerc vicios, în sensul că membrii comunității stau închiși în dulap de foarte multe ori, iar ceilalți nu știu despre ei – atunci ajungem să trăim unii lângă alții, dar fără să știm suficient unii despre alții.


– Asta afectează capitalul de solidaritate socială.

V.V.: Exact. De aceea, rolul nostru, la MozaiQ, este să funcționăm ca o organizație comunitară și să ne îngrijim de problemele din comunitate, dar și să vorbim și să avem răbdare cu oamenii, să le răspundem oricăror întrebări pe care le-ar putea avea. Doar așa cred că vom putea avansa ca societate. Mesajul clar este că noi, în comunitatea LGBT, ne dorim să contribuim la bunăstarea și binele comun al societății. Nu ne dorim să intrăm în competiție. Nu ne dorim să luăm nimic, de la nimeni, în materie de privilegii sau drepturi. Vrem doar să fim acceptați ca membri egali ai cetății.

„Încercăm să construim solidaritate și rețele de încredere între membrii comunității”


– Care este întrebarea cea mai frecventă pe care o adresează societatea, comunității LGBT?

V.V.: Cred că un punct esențial, care revine mereu în prim-plan, ține de vizibilitatea noastră. Suntem întrebați „de ce ieșiți în stradă?”, „de ce vă afișați?”, „de ce vă prezentați așa?”. Acum, adevărul este că orice mișcare socială o construiești prin revendicarea spațiului public și prin asumarea publică a unei identități – și politice, și personale. Deși exprimarea publică este foarte importantă, creează o tensiune în rândul persoanelor LGBT care vor să fie mai discrete. Totuși, nu ai cum să creezi o identitate, fără o asumare publică.


– Spuneai că nu știm lângă cine trăim. De obicei, primii care află despre identitatea unei persoane LGBT, sunt prietenii și părinții. Ei sunt principalii susținători, din afara comunității?

V.V.: Cred că relația cu părinții poate fi foarte dificilă, însă sunt optimist pentru că văd generația care are în jur de 20 de ani. Sunt oameni care au relații mult mai deschise cu părinții, care au avut acces la mult mai multe informații și își asumă în mult mai mare măsură identitatea. În același timp, există și tineri care suferă din pricina agresiunilor părinților, din momentul în care află despre orientarea lor. Unii sunt alungați de acasă și așa mai departe.

Vlad Viski, MozaiQ: Nu e acceptabil ca, într-o democrație, să fim comparați cu pedofilii și zoofilii – SURSĂ: România Liberă


– Când ai început să acționezi pe linia conștiinței sociale și să participi la dezvoltarea comunității LGBT?

V.V.: Cred că în facultate am început să fac asta, dar de doi ani lucrez la MozaiQ. Am început, în această organizație, alături de un grup destul de mare de persoane LGBT, de activiști și foști activiști, de oameni din lumea artei și din diverse zone socio-profesionale. A fost un imbold de-a construi o organizație comunitară care să privească în principal, către nevoile comunității. O organizație care să se uite mai ales spre interior, și mai puțin spre exterior. Ne-am trezit cu inițiativa Coaliției pentru Familie și asta ne-a făcut să ne asumăm un rol mai public, în spațiul social general. Principala noastră direcție de activitate ține, însă, de ce se întâmplă în interiorul comunității LGBT. Încercăm să găsim soluții și să construim solidaritate și rețele de încredere între membrii comunității.


– Asta înseamnă că depuneți mult efort pentru împuternicirea liderilor locali și-a comunităților locale LGBT.

V.V.: În următoarea perioadă, în mare parte, resursele noastre vor merge către comunitățile din afara Bucureștiului. Acum pornim un proiect la Iași, cu Rise Out, și unul în Cluj, cu o organizație, Pride România, care lucrează de foarte mult timp și care capătă acum și identitate juridică. Vrem să dezvoltăm comunitățile din afara Bucureștiului pentru că, în mod evident, este nevoie, dar și pentru că acum s-a format o generație foarte mișto de oameni care vor să schimbe lucrurile în comunitățile lor. Deși există multă reticiență, tinerii LGBT de azi au crescut în afara articolului 200, adică în afara criminalizării homosexualității. De aceea, au alte repere.

Rolul nostru este de a veni în întâmpinarea lor, construind proiecte care pornesc de la ideile lor. Pot să dau un exemplu – un club sportiv pentru persoane LGBT. N-am gândit noi proiectul acesta. Au fost câteva persoane care voiau să joace baschet sau fotbal, iar noi le-am oferit sprijinul necesar, pentru ca ei să se dezvolte ca grup. Să învețe ce înseamnă să administreze un proiect, de la a închiria o sală, la promovarea în social media. Au învățat singuri lucruri de felul acesta, dar lucrurile merg foarte bine și s-au legat foarte multe prietenii prin intermediul acestui club sportiv.

„Aliații care au posibilitatea de-a susține public cauza LGBT, fără să facă parte din comunitate, creează un fel de mantie ce-i protejează pe membrii comunității care participă la o manifestație”


Filosofia mea, personală, și a noastră, la MozaiQ este să facem lucrurile într-o manieră mai puțin centralizată. Vrem să dăm o voce grupurilor – oricât de mari sau de mici ar fi ele. Cred că asta este cel mai important, fiindcă altfel nu ai cum să dezvolți lideri locali și comunități asumate. Trebuie să responsabilizezi oameni și nu o poți face impunându-le viziunea ta. Doar integrându-le ideile poți să câștigi oameni care simt că rostul lor este să schimbe ceva.

Cred că este foarte important să ne asumăm identitatea în mod public și politic. De aceea am organizat o serie de marșuri. A fost, de exemplu, un protest în fața sediului unui partid politic, când un politician a afirmat că n-ar trebui să ne ținem de mână pe stradă. În campania electorală am organizat marșul „Dumnezeu nu face politică”.

Pentru noi, este foarte important să construim o identitate publică, dar, în același timp, știm că în afara Bucureștiului poate fi mai dificil s-o faci. De aceea, noi nu cerem comunităților locale să facă acest pas, decât în măsura în care-și doresc asta. Diferențele sunt destul de mari în materie de vizibilitate și posibile efecte ale unei astfel de ieșiri. De aceea, rolul aliaților este foarte important. Aliații care au posibilitatea de-a susține public cauza LGBT, fără să facă parte din comunitate, creează un fel de mantie ce-i protejează pe membrii comunității care participă la o manifestație.


– Asumarea publică rezolvă problema în care trăim alături unii de alții, fără să ne cunoaștem, de fapt. Asta înseamnă, însă, împărtășirea unor povești personale.

V.V.: În ultimii ani au apărut semnale pozitive, mai ales dinspre presă, pentru a scoate la lumină poveștile de viață din comunitatea LGBT. Poveștile acestea contează foarte mult, dar, în același timp, nu vrem să împingem pe nimeni să facă ceva ce nu-și dorește și să forțăm o asumare publică care poate avea riscuri. Aș spune că poveștile personale pot conta mai cu seamă, când sunt împărtășite în cercul de prieteni sau în familie. Am putea să nu le aflăm din presă, ci, pur și simplu, prin interacțiunile noastre sociale, odată cu schimbarea societății. Iar schimbarea deja s-a declanșat. Un studiu din 2015 arată că 33% dintre tineri sunt de acord cu legalizarea căsătoriilor gay. Deci, o treime.

„Statul are un rol inclusiv în a conduce societatea către schimbare”


Dezbaterile pe care le organizați în țară, despre parteneriatul public civil, sunt orientate exclusiv asupra proiectului de lege, sau creează cadrul în care să puneți mai multe dintre problemele generale ale comunității LGBT?

V.V.:Noi considerăm că actualul proiect legislativ, care se află acum în Comisia Juridică, nu este suficient de bine formulat, așa că ar putea să apară probleme în aplicarea legii. De aceea, ne-am gândit la o serie de amendamente pe care le-am putea aduce. Încercăm să găsim parteneri de dialog în Parlament, care să le preia. În același timp, credem că aceste amendamente trebuie să treacă și printr-o dezbatere publică, ca să putem descoperi mult mai bine, ce-și doresc diferite comunități.

Avem nevoie de un proces democratic, care să implice mai multă lume, ca proiectul legislativ să reflecte cu acuratețe nevoile și interesele cetățenilor. Tocmai de aceea invităm la dezbateri organizații care reprezintă societatea civilă, și politicieni, dar și persoane din mediul academic. Încercăm, de fapt, să construim niște coaliții interesate de miza parteneriatului civil, care se adresează atât cuplurilor gay, cât și celor heterosexuale, în care partenerii nu sunt căsătoriți. Acestea, conform ultimului recensământ, sunt în jur de 400 de mii.


Întâlnirile de felul acesta sunt, probabil, printre primele din România, în care un act legislativ este construit activ prin participare publică, de către cetățeni. De obicei, cetățenii sunt implicați pasiv, printr-o semnătură care legitimizează un text elaborat de un grup restrâns de specialiști. Pe ce teme vreți să catalizați inteligența colectivă?

V.V.: Avem cam 38 – 40 de amendamente pe care le-am propus, referitoare la niște neclarități în lege. De exemplu, aspectele legate de moștenire. Subiectul intră într-o discuție foarte tehnică, dar întrebarea este „Cum garantezi dreptul la moștenire pentru un partener supraviețuitor, în balanță cu familia?” Alte aspecte țin de bunurile comune.

Dar propunerile noastre sunt doar atât: niște propuneri. Nu reprezintă forma finală a amendamentelor pe care vrem să le aducem, pentru că ne dorim să luăm cât mai multe informații și feed-back-uri de la cetățeni. În multe cazuri, am mers pe o variantă minimală a contractului civil, dar credem că putem dezvolta un proiect care să protejeze mai bine cuplurile gay și hetrosexuale necăsătorite.

SURSĂ: YouTube

– Când ar trebui ca toate temele să fie făcute, iar informațiile sistematizate?

V.V.: Ultima dezbatere cred că va fi în luna octombrie. Este clar că există mai multe opțiuni de a merge mai departe. Putem discuta individual cu niște parlamentari care să preia demersul legislativ, dar, de asemenea, putem găsi căi alternative pentru a promova aceste amendamente. S-ar putea să existe, de exemplu, grupuri parlamentare interesate de o astfel de legislație sau organizații din societatea civilă care să propună alte amendamente. Important este să mergem înainte prin dialog, ca să dezvoltăm o variantă consolidată a proiectului, care să reprezinte dorințele tuturor.


– În general, avem impresia că cetățenii sunt înaintea instituțiilor și că inițiativele cetățenești merg înspre extinderea democrației și-a libertăților. Acum vedem, odată cu inițiativa Coaliției pentru familie, că cetățenii cer un stat mai restrictiv decât cel în care trăiesc deja.

V.V.: Cred că statul există pentru a asigura contractul social dintre noi, toți. Statul democratic are responsabilitatea de-a reprezenta minoritățile și de-a le oferi protecție. Cred că statul are un rol inclusiv în a conduce societatea către schimbare. Dacă ne uităm la momentul 1860, statul a fost cel care i-a scos pe romi din robie. La începutul anilor 1900, statul a fost cel care a dat drept de vot, femeilor. Deci, în special când avem în vedere grupuri oprimate sau defavorizate, statul are responsabilitatea de-a fi schimbarea pe care vrea s-o vadă ulterior, în societate.


* Interviu realizat de OANA Olariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *